Afară cu chiaburii din gospodăriile colective
La nivelul jurnalului Sahia, colectivizarea e o construcție simplă ce urmează narațiunea oficială a epocii, construită în jurul chiaburului-antagonist și a evoluției ascendente, pe traseul vechi-nou, a personajului colectiv. Subiectul de față prezintă o sedință cu membrii gospodăriei agricole colective „Înainte” din Coțofenii din Față (Oltenia) pentru excluderea a doi chiaburi, încheiată cu un apel la vigilență crescută din partea țărănimii muncitoare pentru apărarea noii orânduiri și a avutului obștesc. Acuzații sunt introduși cu numele întreg și filmați în plan apropiat; obiectul acuzării – pământ nedeclarat, produse ascunse sau distruse pentru a nu deveni proprietate colectivă.
Colectivizarea începe în România odată cu Plenara din 3-5 martie 1949 și se încheie oficial cu discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din aprilie 1962, în care declară încheierea procesului de transformare socialistă a agriculturii. Prima etapă a colectivizării (1949-1953) e caracterizată de ezitări și inconsecvență în instrucțiunile transmise dinspre centru spre organisemele responsabile cu punerea în practică, în teritoriu, a deciziilor legate de colectivizare. În 1952 – când e filmat subiectul de față – Gheorghiu-Dej anunță întoarcerea cu noi forțe la lupta împotriva chiaburilor – o decizie posibil influențată de sosirea în România, în septembrie 1951, a unei comisii sovietice speciale, cu scopul de a sprijini guvernul român la pregătirea celei de-a doua reforme monetare (vezi subiectul Banul nostru), comisie care va influența abordarea mai fermă a colectivizării la nivel central: crearea de noi colective agricole se reia în 1952 după o perioadă de ezitări și lupte interne în PMR, care vor duce la epurarea Anei Pauker și a așa-numiților „deviaționiști de dreapta”.
Începută într-o perioadă în care puterea politică a noului regim era încă în proces de consolidare, colectivizarea a jucat un rol crucial nu numai în infiltrarea statului și a partidului în viața cotidiană a țărănimii – ceea ce a dus la restructurarea relaţiilor sociale, politice şi culturale ale lumii rurale – dar și în instituţionalizarea practicilor represive ale regimului. Si totuși, demascările și excluderile precum cea de aici sunt acțiunile cele mai violente ce apar în imaginile filmate în epocă, cu scopul proiecției publice, cu privire la colectivizare – o stare de fapt care ne îndeamnă să reflectăm la parțialitatea reprezentărilor produse de studioul Sahia, ca sursă de imagine factuală controlată la nivel central, pe această temă. Nimic despre violențe, deportări sau despre alte măsuri disciplinare sau punitive luate de autorități.
Ne apropiem cu rezervă de aceste imagini în prezent, căutând să le plasăm în contexte mai largi oferite de arhive și a interviuri de istorie orală cu participanți sau martori ai procesului de colectivizare. Celălalt subiect care are ca temă un episod din procesul colectivizării inclus aici (Dușman al poporului demascat, Jurnalul nr. 5/1952) ne poate furniza un început de răspuns cu privire la utilitatea acestei abordări.
Alternativ, privirea din viitor poate decide să se concentreze exclusiv asupra imaginii, rulând subiectul fără sunet și schițând mental narațiuni ulterioare, dincolo de conținutul manifest al imaginii. La ce se gândesc cei doi bărbați (probabil țărani mijlocași, nu chiaburi) excluși din colectiv, în vreme ce consătenii lor ridică mâna la unison pentru a-i condamna? Ce fel de vieți îi așteaptă pe ei, și pe ai lor, la ieșirea din cadru, în secvențele de final ale ședinței de excludere, urmăriți de privirile întoarse ale celor care i-au exclus? Cum își amintesc urmașii lor acest moment astăzi, și cum își amintesc de același moment urmașii celor care au participat la el de partea cealaltă a tribunei? În spațiul dintre aceste amintiri putem afla un început de înțelegere a rupturii violente care a fost colectivizarea în corpul satului românesc. (AB)
