Dușman al poporului demascat
Subiectul selectat aici prezintă – ca și cel extras din jurnalul 28/1952 – un proces de demascare a unui chiabur, anume Vasile Bourceanu din comuna Berezeni (regiunea Bârlad), care a sabotat procesul de colectare a cotelor predând doar o parte din cota cuvenită. (Sistemul de cote, prin care țăranii erau obligați să predea statului o parte din produsele gospodăriilor lor, fusese introdus pentru a compensa lipsa alimentelor din urban și a diminua averea țărănilor înstăriți). Sunt filmate produsele ascunse de Bourceanu, pe măsură ce sunt descoperite în curtea acestuia; întregul proces de descoperire a produselor se petrece în prezența unui soldat care însoțește ulterior căruța cu bunuri confiscate și un grup de săteni care se îndreaptă către locul demascării. Urmează un scurt segment cu judecarea publică a chiaburului, acuzat de mai mulți săteni pentru agresiuni săvârșite împotriva lor. În spiritul epocii, monologurile celor filmați (și ei prezentați cu numele întreg, posibil pentru creșterea credibilității segmentului filmat), sunt încorporate în comentariul filmului.
Diferența față de cazul celor doi chiaburi demascați în subiectul extras din jurnalul 28/1952 este că, în cazul de față, a existat, după 1989, o încercare de a merge pe urmele cazului prezentat. În 2014, Digi24 a publicat un reportaj (“Imagini document cu chiaburul Vasile Bourceanu, transformat de comunişti dintr-un om respectat într-un duşman al poporului”) care citează interviuri cu câțiva dintre copiii lui Bourceanu și cu săteni din Berezeni, sugerând că prezentarea drept chiabur a lui Bourceanu – de fapt, un țăran înstărit – a fost o consecință a faptului că refuza să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă (GAC). Dealtfel, așa-numita „chiaburizare” a țăranilor înstăriți – înscrierea în documente drept „chiaburi” – a fost o practică frecventă în epocă pentru a stopa rezistența acestora la colectivizare.
Conform mărturiilor celor intervievați, procesul desfășurat la primăria satului a fost dramatizat cu ajutorul câtorva săteni și a rezultat într-o condamnare la închisoare la Poarta-Albă și, ulterior, la muncă forțată la construcția Canalului, de unde a fost eliberat după doi ani și jumătate. Refuzul repetat de a semna pentru înscrierea în GAC – regula fiind aceea că intrarea în colectiv se face doar de bună voie – i-a adus urmărirea de către Securitate și confiscarea averii. Articolul notează și faptul că Vasile Bourceanu a murit în 1995 la vârsta de 92 de ani – prin urmare a apucat să vadă căderea regimului comunist – și că fiul său a păstrat butoiul care apare în film.
Iată un episod care sprijină ideea de necesară contextualizare a acestor subiecte de jurnal prin intermediul interviurilor de istorie orală și a documentelor de arhivă, evitând prioritizarea unei surse și neglijarea altora: în multe cazuri, documentele si interviurile susțin narațiuni distincte cu privire la contexte istorice sensibile precum cel de față. (AB)
