Noi sate radioficate

În septembrie 1951, Comitetul Central al PMR şi Consiliul de Miniştri al RPR iau decizia de a extinde rețeaua de radiofonie națională. Pe linie sovietică, radiodifuziunea pe scară largă și cinematograful sunt considerate a fi printre cele mai importante mijloace de comunicare pentru ridicarea nivelului politic şi cultural al populaţiei. Radioul, în special, „gazetă fără de hârtie şi fără distanţe” (Lenin), e apreciat ca un agitator de neegalat – unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru luminarea maselor și educarea lor în spiritul socialismului.

În regiunea Sibiu – aflăm din România liberă (22 mai 1952) – radioficarea orașelor și comunelor începe în 1951 și continuă în 1952. Până în mai 1952, sunt deja radioficate opt oraşe şi comune, printre care Mediaş, Făgăraş, Sălişte, Poiana Sibiului, Copşa Mică. Comunele radioficate sunt dotate cu staţii de radio-amplificare centrale iar casele  locuitorilor  cu difuzoare care transmit o combinație de programe de la centru și un segment de programe locale. Însă consiliile locale nu sunt întotdeauna interesate să se implice, lăsând această activitate exclusiv pe seama Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, motiv pentru care atât presa scrisă cât și cea filmată – jurnalul cinematografic – sunt chemate să popularizeze beneficiile radioficarii și să critice neajunsurile constatate la nivel local.

Actualitatea în imagini participă la această acțiune de popularizare prin intermediul unor subiecte concepute ca secvențe domestice ce dramatizează intrarea noilor medii de comunicare în masă – și odată cu ele, a modernității – în casele noilor „țărani muncitori”. De remarcat, la nivelul decupajului, continuitatea spațială construită între spațiul public în care e plasat amplificatorul (cu imaginea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe peretele de deasupra) și spațiul domestic cu ștergar și fotografie de familie pe perete. (AB)