Să lichidăm neștiința de carte
Suntem în primul an al jurnalului Sahia și la începutul primului cincinal al deceniului, în fața unui subiect care deschide mai multe direcții de lectură: femei și muncă feminizată (Filatura română de bumbac; textile; industrie ușoară); corpuri feminine în spații colective de muncă și timp liber (clubul și biblioteca fabricii, căminul-locuință colectivă); muncă politică cu femeile (sloganul de pe peretele camerei comune a căminului: „Trăiască Uniunea Femeilor Democrate din Lumea Întreagă!”); nu în ultimul rând, femei muncitoare și alfabetizare: tema declarată a subiectului „Să lichidăm neștiința de carte”.
Similar cu alte produse factuale din epocă, subiectul e construit pe o versiune simplificată de biografie exemplară: muncitoarea fruntașă Elisabeta Barbu, care a depășit handicapul neștiinței de carte, răspândeste în prezent pasiunea pentru lectură în rîndul colegelor de fabrică, mobilizînd, printre altele, unul dintre reperele literare ale realismului socialist (Nikolai Ostrovski, Aşa s-a călit oţelul).
Primul plan cincinal (1951-55) prevede, printre altele, lichidarea totală a analfabetismului – un scop care, în timp, se va doveni nerealist, în ciuda muncii de agitație desfășurate, care angajează personalul întreprinderilor, organizațiile de masă, școlile din teritoriu, presa – inclusiv “presa filmată” care este jurnalul cinematografic. Analfabetismul e considerat, pe bună dreptate, o piedică în calea dezvoltării țării; noul regim are nevoie de cadre calificate nu numai în rîndul muncitorilor, dar și în rândurile „țăranilor muncitori”, pentru ca aceștia să poată înțelege și adopta metode științifice de cultivare a pămîntului. În același timp, alfabetizarea populației, în primul rînd a celei active, e parte dintr-un gest mai larg de deschidere a acestui segment al populației către discursul oficial și noua presă de partid.
Parte din educația pentru alfabetizare, angajare politică și sănătate se desfășoară la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50 prin intermediul organizațiilor de femei – una dintre ele fiind Uniunea Femeilor Democrate din România (vezi lozinca de pe perete), creată în 1948 prin redenumirea Federației Femeilor Democrate. Ana Pauker e președintă de onoare a UFDR, Constanța Crăciun președintă activă, iar Maria Rosetti vicepreședintă.
UFDR publică reviste precum Femeia sau Săteanca, iar obiectivele sale țin de îmbunătățirea condițiilor de viată ale familiilor și ale femeilor în cadrul acestor familii, combaterea analfabetismului, ridicarea nivelului cultural al femeilor, obținerea unor drepturi egale din punct de vedere juridic ale femeii cu bărbatul, îmbunătățirea vieții femeilor din mediul rural etc. UDFR va fi desființată în 1953 și înlocuită prin înființarea unor secții speciale pentru femei pe lîngă CC al PCR și, ulterior, a unor comisii de femei pe lîngă comitetele executive ale Sfaturilor Populare – pentru că ideea unei organizații unice a femeilor din România nu e agreată la nivel politic oficial, fiind interpretată ca o formă de sectarism.
Privind acest subiect astăzi – în absența oricăror documente legate de producția acestui jurnal – ne putem întreba care va fi fost, de fapt, relația muncitoarelor care apar în acest subiect cu respectiva organizație? Care să fi fost nivelul lor de conștiință politică? Chiar le plăcea Ostrovski? Cu câtă vreme înainte de filmarea subiectului au fost anunțate despre filmare? Și-au coafat părul din proprie inițiativă sau la sugestia echipei Sahia? (O întrebare posibil trivială, inspirată de un interviu cu Doru Segall – operator educat la VGIK, școala de film sovietică – care povestea despre practica obișnuită a operatorului profesionist al României socialiste de a avea un aparat de bărbierit în trusa Arriflex-ului pentru ameliorarea înfățișării muncitorilor înainte de filmare).
Imaginea de arhivă e puternică și seducătoare. Să nu uităm s-o chestionăm.
(AB)
