Strălucită victorie a științei sovietice

Cercetătoarea Svetlana Boym scrie, în The Future of Nostalgia (2001) despre relația între imaginar și ideologie în vremea copilăriei petrecute în Rusia sovietică: Primul lucru pe care învățam să-l desenăm era o rachetă. Tot timpul desenam rachete, întotdeauna prinse în momentul glorios al lansării. Visam să călătorim în spațiu înainte de a visa la călătorii în străinătate. Voiam să mergem în sus, nu spre Vest.

Urmărind generozitatea cu care publicațiile româneșți dedică spațiu editorial evenimentului din august 1962 – când Moscova lansează în spațiu navele Vostok III și Vostok IV, care zboară în tandem în jurul Pământului – înțelegem de ce documentarul românesc din epocă e infuzat de imaginar cosmic, în forme adesea hibridizate surprinzător cu versiuni de cosmologie populară și ateism științific – vezi segmente și detalii despre aceste filme aici, tag „cosmos”.

Evident, lucrurile au început cu mai multă vreme în urmă. Încă din toamna lui 1957, când URSS lansează primul satelit Sputnik în spațiul cosmic, jurnalul cinematografic (la fel cu restul presei naționale) dedică un subiect cu durată lungă temei zborului cosmic (41/1957, La zi în spațiul interplanetar), subiect în care apare vorbind sincron, în calitate de specialist, Profesorul Paul Ioanid (Institutul Astronomic București). Trei ani mai târziu, Ioanid va apărea din nou în fața camerelor Sahia, de data asta în calitate de inculpat pentru atacul Băncii Naționale a României, interpretând sub presiune o versiune biografică imaginată de aparatul național de securitate (Reconstituirea, Virgil Calotescu, 1960).

Evenimentul din august 1962 la care se referă subiectul de față are loc la 16 luni de la momentul istoric la care Gagarin realizase primul zbor în spațiul extra-atmosferic, la bordul lui Vostok 1 – o realizare științifică și politică sărbătorită pe plan internațional și re-adusă anual în conștiința publicului din țările de influență sovietică. În aprilie 1962, România sărbătorește alături de Uniunea Sovietică un an de la zborul lui Gagarin prin conferinţe, simpozioane, seri de întrebări şi răspunsuri, prezentări de filme documentare etc. care se desfășoară în orașele și satele țării – în capitală, cu concursul unor instituții precum Casa prieteniei româno-sovietice A.R.L.U.S. sau Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii.

România trăiește noua eră cosmică – și cursa spațială aferentă – de la periferie, dar empatizează corect și obligatoriu cu succesele obţinute de ştiinţa şi tehnica sovietică, neuitând să menționeze frecvent neajunsurile competitorului american. În august 1962, ziarele româneșți urmăresc din nou îndeaproape călătoria și întoarcea celor doi cosmonauți (Nikolaev și Popovici), transmit știri detaliate de pe parcursul călătoriei acestora, radiogramele schimbate cu Hruşciov, conferinţa de presă de 4 ore organizată de Moscova la întoarcerea acestora, apoi presa străină, de la Bruxelles la New York. Ca de obicei, nu uită să aducă în discuție, superioritatea tehnologiei și ideologiei sovietice  – vezi, de exemplu, „New York Times compară” (în Munca din 14 august 1962), care amintește puterea superioară de propulsie a rachetelor ruseşti și designul camera-friendly al cabinelor: Rachetele ruseşti pot ridica în spaţiu nave cosmice spaţioase, prevăzute cu instalaţii suficiente pentru a menţine viaţa un timp îndelungat. Cosmonauţii se pot mişca în cabinele lor, în timp ce capsula strâmtă „Mercury“ sileşte pe piloţii americani să stea culcaţi. Navele cosmice sovietice pot transporta camere de televiziune, care să retransmită fotografii ale cosmonauţilor în zbor. Camerele de care dispun Statele Unite sunt prea grele pentru capsulele „Mercury“.

Un subiect atât de semnificativ are nevoie de o construcție elaborată, așa cum demonstrează subiectul de față, în regia Paulei Segall (unul dintre numele semnificative ale studioului, cu studii de cinema la VGIK, Moscova). Subiectul debutează cu imagini animate de stradă, cu mulțimile adunate pentru a urmări știri legate de călătoria celor două nave, trecând astfel în revistă mediile care – la momentul la care va intra în cinematografe jurnalul –  vor fi informat deja publicul despre călătoria celor două Vostok: vedem ziarul Scânteia, cu știrea pe prima pagină, citit de un cetățean de pe stradă, dar și mulțimi adunate în fabrici, ascultînd la radio ultimele noutăți în legătură cu istoricul zbor aflat în desfășurare. Sunt improvizate și câteva secvențe vox pop pe stradă, ambele vizibil dramatizate, dar creativ introduse în structura subiectului, cărora li se adaugă declarația unui cercetător român și un segment primit de la jurnalul sovietic cu care Sahia colaborează.

Epopeea zburătorilor sovietici cere o infuzie de patos local pe care doi poeți proletcultiști ai perioadei vin să îl exprime în versuri: Ion Brad – aflat la începutul ascensiunii sale dinspre revista Cravata roșie, trecând prin Scânteia Tineretului, către Secția de literatură și artă a CC al PCR și Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă – și Maria Banus, la rîndul său în ascensiune, în siajul volumului „Ţie-ţi vorbesc, Americă!”, cântând „busola de mare precizie” care este Leninismul în acțiune.