Ziua Internațională a femeii
Suntem în martie 1951, în cursul primului Plan Cincinal al noului regim și imediat după încheierea – în februarie, la Berlin – (a) sesiunii Consiliului Mondial al Păcii (CMP), organizație înființată în 1949 cu scopul de a coaliza acțiunile de menținere a păcii în Europa în contextul tensiunilor create de remilitarizarea Germaniei Occidentale. Consiliul Mondial al Păcii a lansat, la sfârșitul lui februarie 1951, un apel cu privire la încheierea unui Pact al Păcii, apel ce va reverbera în toate țările europene; în România, martie 1951 e o lună în care, în întreaga țară, se organizează întâlniri cu cetățenii cu scopul solidarizării cu mişcarea mondială a Partizanilor Păcii şi cu hotărârile Consiliului Mondial.
Impresionantul miting din Piața Universității e prins în acest val care crește în jurul viitorului Pact al Păcii, fiind organizat nu numai pentru sărbătorirea Zilei Internaționale a Femeii, dar (și) ca formă de adeziune la hotărîrile CMP. Prezentă la miting, Constanța Crăciun – președinta Uniunii Femeilor Democrate din România (UFDR) – vorbește despre necesitatea luptei pentru pace și a prezenței femeilor în primele rânduri ale acestei lupte. UFDR e una dintre organizațiile de femei care, la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, desfășoară o parte semnificativă a educației pentru alfabetizare, angajare politică și sănătate a femeilor din România. Ana Pauker – prezentă și ea la miting și elogiată de una dintre pionierele din tribună – e președintă de onoare a UFDR, Constanța Crăciun președintă activă, iar Maria Rosetti vicepreședintă. La doi ani dupa miting, UFDR va fi desființată și înlocuită cu o secție specială pentru femei pe lângă CC al PCR și, ulterior, a unor comisii de femei pe lângă comitetele executive ale Sfaturilor Populare – pentru că ideea unei organizații unice a femeilor din România nu e agreată la nivel politic oficial, fiind interpretată ca o formă de sectarism.
Decupajul acestui subiect construit în jurul mitingului din 8 martie 1951 insistă asupra participării femeilor, în calitatea lor de cetățene egale în drepturi cu bărbații, la lupta pentru pace și la realizarea primului Plan Cincinal. Ne sunt prezentate așadar, câteva ipostaze ale femininului, extrase din diversitatea femeilor zâmbitoare prezente în stradă: prima femeie identificată cu numele e descrisă ca “mamă a opt copii” iar cea de-a doua, ca “muncitoare fruntașă la Industria Bumbacului”; a treia e o pionieră, viitoare femeie, deocamdată încremenită cu privirea ațintită spre modelul politic feminin al perioadei, Ana Pauker.
Să fie oare întâmplătoare ordinea în care sunt identificate femeile, începând cu femeia-mamă, continuând cu femeia-muncitoare, către femeia-în-devenire? Ce le rezervă viitorul acestor femei zâmbitoare, filmate în prim-plan în vreme ce scandează numele lui Stalin, și dintre care – poate – doar fosta pionieră ar mai putea fi azi printre noi, cele care vizionăm acest subiect de jurnal la finele lui 2024? Relansăm acest subiect în mediul online la mai bine de 7 decenii de când a fost filmat, în siajul unei mișcării internaționale de proporții născută din exasperarea femeilor în fața agresiunilor sexuale cu care se confruntă, indiferent de naționalitate (#MeToo), imediat după realegerea unui președinte faimos pentru atitudinea jignitoare la adresa femeilor, într-o Românie ieșită cu răni adînci din “feminismul de stat” al regimului socialist. În România și aiurea, bărbații dezbat încă asupra unor decizii ce privesc corpurile femeilor. Ce-ar mai fi de spus? (AB)
