Din țară

Despre invizibilul arhivelor.

Invizibilitatea unor comunități în arhivă este, de cele mai multe ori, expresia lipsei de importanță a acelei comunități în ierarhiile societății care a produs materialul conținut de arhivă. În subiectul de jurnal inclus aici, o audiență urbană urmărește, la Teatrul Tineretului din București, un spectacol dat de ,,ansamblul de cântece și dansuri populare țigănești din raionul Tudor Vladimirescu”. La final se aplaudă cuviincios și discret entuziast. E un subiect foarte scurt, regizat de Mirel Ilieșiu, care rămâne până acum singurul subiect de jurnal (și de film documentar) întâlnit în arhiva studioului Alexandru Sahia în care apar rromi.

Să repetăm:  membrii unuia dintre grupările etnice minoritare cele mai semnificative ca număr din România apar într-un singur subiect de jurnal (din peste 5000 de subiecte produse în 24 de ani). Nu am identificat până acum nici un film produs în studio care să aibă în centru membri ai acestei comunități, identificați ca atare.

(NB asta nu înseamnă că nu există, ci doar că nu am putut găsi un astfel de material deocamdată, deși am încercat).

Statul socialist a recunoscut existența romilor ca o categorie etnică, însă comunitățile de romi nu au beneficiat de drepturile acordate celorlalte ,,naționalități conlocuitoare” ale României (“maghiari, germani și alte naționalități” – expresia stereotipă în epocă). Având în vedere sărăcia și inegalitățile sociale cu care se confruntau comunitățile de romi, ,,problema” romilor a fost percepută, la nivelul statului socialist, ca fiind mai mult una socială și mai puțin una etnică – de unde invizibilizarea lor la nivelul reprezentărilor oficiale, care nu permiteau referiri la subiecte tabu precum sărăcia.

În 1956, când a fost filmat acest subiect, romii sunt încă o minoritate acceptabilă la nivelul angajamentelor și reprezentărilor populare, în special ca prezență în repertoriul formațiilor de amatori din fabricile și uzinele României: În Scânteia Tineretului (2 august 1955), găsim o notă referitoare la ,,entuziasmul cu care a fost salutat programul unor echipe de artiști amatori ca cea de dansuri țigănești a cooperativei Munca Nouă”. Tot Scânteia Tineretului menționează, în anul următor (14 martie 1956), momentul unor alegeri locale în timpul cărora ,,pe strada V. M. Molotov un grup de tineri care abia au ieșit din secția de votare nr. 3 au făcut cerc în jurul unei talentate echipe de dansuri țigănești formată din câțiva tineri membri ai cooperativei Călugăreni”. Cotidianul Zori Noi (11 mai 1956) menționează ,,trei echipe de dansuri țigănești” care dansează la faza intercomunală a concursului formațiilor artistice de amatori de la sate, alături de ,,22 formații corale, 6 formații de fanfare, 2 echipe de fluierași, 2 orchestre, 4 brigăzi artistice de agitație, 17 echipe de dansuri românești, 14 echipe de dansuri germane, 4 echipe de dansuri maghiare”, pentru un public de ,,peste 6000 de oameni ai muncii”.

Dintr-un reportaj de pe șantierul hidrocentralei de la Bicaz, realizat de Steagul Roșu (22 martie 1958), aflăm că ,,munca cultural-artistică de masă este iubită de majoritatea muncitorilor care participă activ la programele prezentate de cei peste 400 tineri constructori, încadrați în cele 5 brigăzi artistice, 3 formații de dansuri populare, două coruri, o fanfară și o orchestră de jazz” și că ,,la concursurile ținute în regiunea Bacău între formațiile de amatori […] echipa de dansuri țigănești a constructorilor a ocupat locul întâi pe regiune”. Desigur, nu e întâmplătoare această insistență asupra potențialului de entertainment al dansului ,,țigănesc” – parte a unuia dintre stereotipurile asociate acestei comunități în reprezentările sale cinematice, care au mizat multă vreme pe potențialul metaforic sau de divertisment al acestor reprezentări, în detrimentul celor realist-sociale.

Arhivele – și vizibilitatea conținutului lor în prezent – sunt constant în flux, motiv pentru care considerăm necesar să semnalăm această absență la nivelul arhivei studioului Sahia. Materialul tematic conținut de această arhivă nu poate fi îmbogățit retrospectiv, însă ceea ce există deja în arhivă poate fi contextualizat astfel încât să marcheze absențele semnificative.

Romii vor intra în documentarul românesc abia după 1990 – prin filme precum Auf der Kippe (Andrei Schwartz, 1997), Blestemul ariciului (Dumitru Budrala, 2004), Mămăliga te așteaptă (Laurențiu Calciu, 2004), Pocalul. Despre fii și fiice (Cătălina Tesar, 2022) – pe măsură ce documentarul își va rescrie practica în direcția unui nou angajament (mai mult sau mai puțin explicit asumat) față de realitatea socială – o abordare inaccesibilă în perioada României socialiste. (AB)