Pentru un pact al păcii

În contextul debutului Războiului Rece și a înființării NATO la 4 aprilie 1949, URSS inițiază Mișcarea pentru pace prin care, împreună cu aliații din lagărul socialist, încearcă – în plan propagandistic/mediatic – să se poziționeze ca principali promotori ai luptei pentru pace și adversari ireconciliabili ai „ațâțătorilor de război” din Occident.

Consiliul Mondial al Păcii e constituit în 1949, la Paris, cu prilejul Congresului Mondial al Partizanilor Păcii. Din delegația României, condusă de scriitorul Mihail Sadoveanu (vicepreședinte al Prezidiului MAN), fac parte viitorul diplomat și ministru Mircea Malița (șef al Secției studenți a UTM), prozatorul Zaharia Stancu, ideologul Leonte Răutu, istoricul Mihail Roller ș.a.m.d.

Pactul Păcii, inițiat la sfârșitul lui februarie 1951, la Conferința de la Berlin, de Consiliul Mondial al Păcii, e frecvent menționat în subiectele de la începutul anilor 50 – vezi și subiectul „Ziua Internațională a femeii”, extras din Actualitatea în imagini nr 12 /1951. În cazul de față, avem un subiect specific dedicat semnăturilor de adeziune la mişcarea mondială a Partizanilor Păcii. Subiectul prezintă secvențe de la câteva astfel de mitinguri și prezentări publice, în locații selectate strategic pentru diversitate: la Atelierele CFR „Grivița Roșie” și la Uzina „23 August” din București, pe câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, la Teatrul Național-Studio din București, la Universitatea „C. I. Parhon”  (azi, Universitatea din București) și – strategic pentru poziționarea politică a României –  alături de „țărănimea muncitoare sârbă” din Banat (comuna Beregsău), unde comentariul menționează „cuibul de vipere titoiste de la Belgrad”. În primăvara lui 1951, când e filmat acest subiect, România și restul Blocului Estic trăiește consecințele rupturii Stalin-Tito, care a dus la îndepărtarea Iugoslaviei din Cominform (Biroul de Informații ale Partidelor Comuniste și Muncitorești), ca urmare a asocierii titoismului cu o poziție naționalistă diferită de cea a Uniunii Sovietice. După moartea lui Stalin (1953), Iugoslavia va fi treptat readmisă în frăția internațională a statelor socialiste, însă niciodată pe deplin.

Pe parcursul jurnalului cinematografic întâlnim referiri la diverse stadii ale acestei relații problematice cu Iugoslavia, înainte și după inițierea Mișcării de Nealiniere (Belgrad, 1961). (MB, AB)