Aspecte din București
Cum vizionăm astăzi, în era telefoniei mobile, un subiect de jurnal care ne prezintă în rezumat eticheta comunicării telefonice la mijlocul anilor ‘50? Cel mai probabil pe filieră discret nostalgică – pentru cei care-și amintesc încă de materialitatea unei lumi tehnologice apuse, cu telefoane fixe ale căror receptoare pot fi scoase din furcă pentru a nu fi deranajat (pentru că modul silențios încă n-a fost inventat), cărți de telefon ce trebuie consultate pentru găsirea unui număr de telefon (pentru că nici internetul nu s-a inventat încă) și, mai ales, cu regula convorbirilor nu mai lungi de cinci minute la telefoanele din spațiul public (aspect asupra căruia nici nu îndrăznim să ne oprim în prezent).
La momentul instaurării noului regim, și cu atât mult zece ani mai tîrziu, când e filmat subiectul „Palatul Telefoanelor”, telefonia e deja bine instalată în București și în țară.
Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, unde a fost filmat subiectul, există și el de mai bine de două decenii, fiind construit la începutul anilor ’30 – când stârnise deopotrivă admirație pentru stilul Art Deco și revoltă pentru că apariția sa însemnase dispariția celebrei terase Oteteleșanu (un „hub artistic” al epocii).
Telefoanele și telefonia sunt parte din istoria filmului. S-a scris (Ned Schantz) chiar că cinematografia ar putea fi considerată un produs al epocii telefoniei, așa cum literatura a fost descrisă (Bernhard Siegert) ca un produs al „epocii poștale” a istoriei culturale: așa cum scrisoarea a fost, în literatură, un pretext pentru încorporarea unor personaje și poziții naratoriale diferite, telefonul a adus cu el, în istoria filmului, opțiunea de a pune în conversație nu numai voci, dar și spații diferite.
Însă „Palatul Telefoanelor” nu e un lung-metraj de ficțiune, ci doar un subiect glumeț-didactic – marca regizorului Mirel Ilieșiu și parte a filonului satiric al jurnalului – menit să le amintească cetățenilor României anilor ’50 de regulile utilizării telefonului fix și, nu în ultimul rând, de tehnologia modernă utilizată în Palatul Telefoanelor. Vedem mai multe ipostaze ale celor care telefonează, dar nu și pe cei aflați la celălalt capăt al firului. Chiar și într-un scurt subiect de jurnal, telefonia rămâne o zonă discret feminizată: cei care verifică instalațiile telefonice sunt bărbați, dar identificăm în plan îndepărtat două telefoniste – prezențe feminine semnificative atât în cinemaul cât și în realitatea telefoniei analogice a începuturilor – iar femeile par a fi cele care au cel mai mult de învățat despre noile reguli de comunicare pentru că, fie vorbesc, fie așteaptă prea mult înainte de a forma un număr de telefon. Sau poate că doar privirea noastră din prezent vede asta? (AB)
